Profesia de avocat în Ţările Române a existat din timpuri străvechi, fiind una dintre primele profesii pentru care s-a simţit necesitatea unor reglementări cu putere de lege. În acest sens precizăm că, în istoria dreptului românesc, se regăsesc diverse reglementări obligatorii referitoare la activitatea de "vechil" (denumire arhaică a avocatului) datând din secolul al XVIII- lea.
Profesia de avocat în Transilvania şi celelalte teritorii româneşti a fost reglementată din vremuri timpurii de legi şi coduri valabile, mai întâi pentru Ungaria şi apoi pentru imperiul Austro –Ungar.
Legea din 1864 este considerată actul de naştere al avocaturii moderne în România.
Potrivit acesteia:
Potrivit acesteia:
Ca urmare a marii Uniri se conferă o valenţă naţională profesiei de avocat prin reglementarea, pentru avocaţi, a posibilităţii de a pleda în faţa oricărei instanţe din România şi de a se transfera la orice barou (corp de avocaţi) din ţară.
Legea utilizează pentru prima dată termenul de "Barou" ca sinonim al Corpului de Advocaţi dintr-un district.
Potrivit acestei legi:
S-a adoptat în data de 17 octombrie 1923 un regulament de aplicare al acesteia, act care a constituit primul regulament – metodologie cu valoare de statut al profesiei.
Legea a fost modificată şi completată în 1932, în 1934, în 1936, în 1938, în 1939, şi republicată în 30 martie 1939.
Noutatea pe care a adus-o legea a constat în stabilirea în mod amănunţit a modului de organizare şi funcţionare a avocaturii şi a barourilor (legea conţine 292 articole).
În data de 26 ianuarie 1939 s-a adoptat un regulament de aplicare a acesteia.
Legea a apărut ca o necesitate după adoptarea noii Constituţii a României din 1938.
Barourile şi Uniunea Avocaţilor din România devin, pentru prima dată, "persoane juridice de drept public" (art. 6).
Măsurile cuprinse de această lege au avut un caracter pur politic fiind o exprese a epurării generale care a avut loc în societatea românească.
Specificul legii a constat în dizolvarea Barourilor şi a Uniunii Avocaţilor din România acestea fiind înlocuite de Colegiile de Avocaţi respectiv Uniunea Colegiilor de avocaţi din România, persoane juridice de drept public sub coordonarea Ministrului Justiţiei.
Legea a avut un profund caracter politic, structurând modul de funcţionare de tip comunist al avocaturii, subordonate şi lipsită de independenţă.
Pentru a se accentua dependenţa avocaturii din România comunistă, de o singură autoritate, respectiv Ministerul Justiţiei, se desfiinţează Uniunea Avocaţilor din România (în puterea art. 66 din lege).
Pentru organizarea, conducerea şi îndrumarea activităţii avocaţilor din R.P.R. se înfiinţează "Consiliul Central al Colegiilor de Avocaţi din RPR" cu personalitate juridică şi direct subordonat Ministerului Justiţiei.
Legea nu mai face vorbire, în legătură cu structurile de organizare ale profesiei de avocat, de persoane juridice de drept public, caracterizându-le ca fiind "organizaţii obşteşti cu personalitate juridică".
Potrivit actului normativ:
Legea prevede printre altele:
Prevederile legii 51/1995, republicată şi modificată, au fost completate prin statutul profesiei de avocat, act care a fost, la rândul său, modificat şi republicat.