Reglementări legate de profesia de avocat

Reglementarea profesiei de avocat – scurt istoric

Profesia de avocat în România – origini.
Profesia de avocat în Ţările Române a existat din timpuri străvechi, fiind una dintre primele profesii pentru care s-a simţit necesitatea unor reglementări cu putere de lege. În acest sens precizăm că, în istoria dreptului românesc, se regăsesc diverse reglementări obligatorii referitoare la activitatea de „vechil” (denumire arhaică a avocatului) datând din secolul al XVIII- lea.

Profesia de avocat în Transilvania şi celelalte teritorii româneşti a fost reglementată din vremuri timpurii de legi şi coduri valabile, mai întâi pentru Ungaria şi apoi pentru imperiul Austro –Ungar.

Legea din 6 decembrie 1864 pentru constituirea Corpului de Advocaţi
Legea din 1864 este considerată actul de naştere al avocaturii moderne în România.

Potrivit acesteia:

se constituie în mod legal organizaţii ale avocaţilor din România, la nivel local, prin înfiinţarea de „Corpuri de Advocaţi” funcţionând în fiecare judeţ;
se prevede înscrierea avocaţilor în tabloul avocaţilor judeţului, tablou întocmit de Consiliul de disciplină (art. 3);
se prevăd în mod clar condiţiile necesare a fi îndeplinite pentru recunoaşterea calităţii de avocat;
se stabilesc organele de conducere ale Corpului de Advocaţi al unui judeţ, respectiv „Consiliul de Disciplină”.
Legea din 1 martie 1907 pentru organizarea Corpului de Advocaţi
Potrivit acesteia:

Fiecare Corp de Avocaţi devine „persoană morală” cu drept de a „face acte juridice şi de a sta în justiţie în interesul corpului”.
Legea din 26 iulie 1921 „pentru unificarea funcţionărei Corpului de Advocaţi”.

Ca urmare a marii Uniri se conferă o valenţă naţională profesiei de avocat prin reglementarea, pentru avocaţi, a posibilităţii de a pleda în faţa oricărei instanţe din România şi de a se transfera la orice barou (corp de avocaţi) din ţară.

Legea utilizează pentru prima dată termenul de „Barou” ca sinonim al Corpului de Advocaţi dintr-un district.

Legea din 19 februarie 1923 (Decret nr. 610) pentru organizarea şi unificarea Corpului de Advocaţi.
Potrivit acestei legi:

s-a înfiinţat la nivel naţional „Uniunea Advocaţilor din România”, persoană juridică, ca organ general al Barourilor (corpurilor) de avocaţi din România;
S-a adoptat în data de 17 octombrie 1923 un regulament de aplicare al acesteia, act care a constituit primul regulament – metodologie cu valoare de statut al profesiei.

Legea din 28 decembrie 1931 (Decret nr. 4221) pentru organizarea Corpului de Advocaţi.
Legea a fost modificată şi completată în 1932, în 1934, în 1936, în 1938, în 1939, şi republicată în 30 martie 1939.

Noutatea pe care a adus-o legea a constat în stabilirea în mod amănunţit a modului de organizare şi funcţionare a avocaturii şi a barourilor (legea conţine 292 articole).

În data de 26 ianuarie 1939 s-a adoptat un regulament de aplicare a acesteia.

Legea 509 din 5 septembrie 1940 pentru organizarea Corpului de avocaţi din România cu completările şi modificările ulterioare.
Legea a apărut ca o necesitate după adoptarea noii Constituţii a României din 1938.

Barourile şi Uniunea Avocaţilor din România devin, pentru prima dată, „persoane juridice de drept public” (art. 6).

Legea 3 din 17 ianuarie 1948 pentru desfiinţarea Barourilor şi înfiinţarea Colegiilor de Avocaţi.
Măsurile cuprinse de această lege au avut un caracter pur politic fiind o exprese a epurării generale care a avut loc în societatea românească.

Specificul legii a constat în dizolvarea Barourilor şi a Uniunii Avocaţilor din România acestea fiind înlocuite de Colegiile de Avocaţi respectiv Uniunea Colegiilor de avocaţi din România, persoane juridice de drept public sub coordonarea Ministrului Justiţiei.

Decretul nr. 39 din 13 februarie 1950 privitor la profesiunea de avocat, modificat şi completat.
Legea a avut un profund caracter politic, structurând modul de funcţionare de tip comunist al avocaturii, subordonate şi lipsită de independenţă.

Pentru a se accentua dependenţa avocaturii din România comunistă, de o singură autoritate, respectiv Ministerul Justiţiei, se desfiinţează Uniunea Avocaţilor din România (în puterea art. 66 din lege).

Decretul nr. 281 din 21 iulie 1954 pentru organizarea şi exercitarea avocaturii în Republica Populară Română, modificat şi completat.
Pentru organizarea, conducerea şi îndrumarea activităţii avocaţilor din R.P.R. se înfiinţează „Consiliul Central al Colegiilor de Avocaţi din RPR” cu personalitate juridică şi direct subordonat Ministerului Justiţiei.

Legea nu mai face vorbire, în legătură cu structurile de organizare ale profesiei de avocat, de persoane juridice de drept public, caracterizându-le ca fiind „organizaţii obşteşti cu personalitate juridică”.

Decretul – Lege nr.90 din 28 februarie 1990 privind unele măsuri pentru exercitarea şi organizarea avocaturii în România.
Potrivit actului normativ:

din punct de vedere al denumirii se restabilesc ca organizaţii profesionale Barourile şi Uniunea Avocaţilor din România, persoane juridice;
se statuează principiul autonomiei profesionale faţă de Ministerul Justiţiei;
se menţine modul de funcţionare al structurilor profesionale (cu unele mici modificări).

Legea 51 din 7 iunie 1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în 2001, cu modificările şi completările ulterioare.
Legea prevede printre altele:

principiile funcţionării profesiei de avocat (libertate, independenţă şi funcţionare autonomă), în condiţiile unei legi speciale;
Barourile şi Uniunea Avocaţilor din România (devenită ulterior Uniunea Naţională a Barourilor din România) sunt persoane juridice de drept public;
barourile împreună cu Uniunea Avocaţilor din România (devenită ulterior Uniunea Naţională a Barourilor din România) asigură exercitarea calificată a dreptului la apărare, competenţa şi disciplina profesională, protecţia demnităţii şi onoarei avocaţilor membri (art. 9 alin .1);
modul de organizare şi funcţionare a structurilor profesiei de avocat.
Prevederile legii 51/1995, republicată şi modificată, au fost completate prin statutul profesiei de avocat, act care a fost, la rândul său, modificat şi republicat.