Scurt istoric al asigurărilor sociale în România

Apariţia sistemului de securitate socială în România. Sfârşitul secolului XIX – Primul război mondial.

Începuturile

Odată cu dezvoltarea capitalismului în România şi creşterea din punct de vedere numeric a proletariatului, s-au acutizat şi revendicările sociale şi economice, între care asigurarea socială a muncitorilor a ocupat o poziţie prioritară.

Drepturile de asigurări sociale ale muncitorilor au fost, într-o primă fază acordate prin statutele muncitoreşti sub formă de sprijin mutual între aceştia.
Treptat, s-a conturat ideea instituţionalizării acestor drepturi prin intermediul legilor care trebuiau să garanteze drepturile de asigurări sociale

1895 – Legea minelor. Legalizarea primelor norme de asistenţă socială
În 1895, a fost adoptată, legea minelor care a instituit introducerea asigurării sociale obligatorii pentru minerii şi muncitorii din industria petrolieră, prin instituţionalizarea dreptului la pensie şi a dreptului la o indemizaţie în cazul accidentelor de muncă.

Legea a dispus înfiinţarea unei case de ajutor şi a unei case de pensii, ale căror fonduri erau realizate prin contribuţia egală a patronilor şi muncitorilor.

1902 – Legea Missir – pentru organizarea meseriilor
Legea Missir pentru organizarea meseriilor a dispus, printre altele, înfiinţarea unui sistem de asigurări sociale pentru meseriaşi pe baze corporatiste.

După cum se observă, legea a completat procesul de instituţionalizare a asigurărilor sociale la o nouă categorie socială – meseriaşii.

1915 – Legea Neniţescu – pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor muncitoreşti.
Legea a instituit principiul asigurării obligatorii pentru accidente, boli şi bătrâneţe a tuturor salariaţilor care făceau parte din corporaţii.

Legea a fost apreciată la vremea respectivă ca una dintre cele mai moderne legi europene în domeniu.

Perioada interbelică 1920 – 1945

Apariţia primelor sisteme private de securitate socială
Întrucât România a adoptat sistemul comutativ al asigurărilor sociale şi a realizat un sistem de asigurări sociale obligatorii de stat doar pentru titularii contractelor de muncă şi meseriaşi, alte categorii socio – profesionale au simţit nevoia să realizeze sisteme proprii de asigurări sociale.

Primul sistem privat de securitate socială apărut în România a fost cel al avocaţilor, la care ne vom referi în prezenta lucrare.

Totodată, s-au pus bazele altor sisteme private de asigurări sociale printre care amintim: cel al bisericii ortodoxe române, cele ale membrilor uniunilor de creaţie (scriitori, muzicieni, artişti plastici).

1933 – Legea Ioaniţescu – pentru unificarea asigurărilor sociale pe întreg teritoriul naţional.
Deşi în titulatură legea s-a referit la unificarea asigurărilor sociale, în realitate a perpetuat sistemul de asigurări sociale de tip comutativ, avându-se în vedere în continuare doar salariaţii şi meseriaşii.

Legea a precizat cu claritate principiile de bază ale sistemului de asigurări sociale din România, printre care amintim, în primul rând, principiul contributivităţii şi cel al solidarităţii.

Legea a stabilit cota de contribuţie pentru asigurări sociale de 6% calculată supra salariului şi suportat în părţi egale de către patroni şi salariaţi.

S-a prevăzut, de asemenea, garantarea sistemului de către stat şi subvenţionarea fondului de asigurări sociale de către stat la nevoie.

1938 – Instituirea dictaturii regale.
În 1938 a fost adoptată o nouă lege a asigurărilor sociale prin care s-a încercat să se ţină sub control persoanele asigurate.

Deşi legea a prevăzut o serie de îngrădiri, totuşi, în linii mari, sistemul de asigurări sociale a continuat să funcţioneze în aceleaşi condiţii create de legea Ioaniţescu

Regimul comunist 1945 – 1989

Caracteristici generale ale asigurărilor sociale din perioada comunistă
În cadrul asigurărilor sociale, puterea comunistă din România a continuat abordarea acestora conform concepţiei comutative care şi aceasta a fost privită în mod restrictiv.

Conform noii ideologii, legiuitorul comunist s-a preocupat să garanteze drepturile de asigurări sociale ale salariaţilor într-o concepţie centralizatoare.

Pe planul organizării sistemului de asigurări sociale, această concepţie a generat constituirea asigurărilor sociale de stat ca principal sistem de asigurări sociale care cuprindea salariaţii întreprinderilor de stat precum şi, în mod restrictiv, unele categorii de oameni ai muncii asimilaţi salariaţilor.

Liberii profesionişti şi agricultorii nu au fost cuprinşi în sistemul asigurărilor sociale de stat. De aceea, ei au beneficiat de drepturi de asigurări sociale doar în măsura în care au perpetuat sistemele de asigurări autonome, create în perioada interbelică.

Legislaţia în domeniul asigurărilor sociale
În perioada 1945 – 1949 puterea comunistă s-a concentrat, într-o primă fază, asupra modificării sistemului de asigurări sociale preexistent. Cea mai importantă lege privind modificarea în acest sens a fost decretul lege nr. 409/30.05.1945, care a prevăzut majorarea şi indexarea pensiilor.

Reforma sistemului de asigurări sociale de tip comunist a fost realizată prin adoptarea legii nr. 10 din 01.01.1949 pentru organizarea asigurărilor sociale de stat.

Legea pensiilor din 27-28 decembrie 1966, care a intrat în vigoare în 1967, a constituit un pas înainte în rezolvarea problemelor legate de dreptul la pensie al salariaţilor.

Ultima lege în domeniul asigurărilor sociale, adoptată de puterea comunistă, a fost legea nr. 3/08.07.1977, care s-a caracterizat prin impunerea unor restricţii a drepturilor de asigurări sociale.

Asigurările sociale după 1989.

Perioada de tranziţie
Odată cu schimbarea regimului politic în România, s-a intrat într-o perioadă de tranziţie care s-a caracterizat prin foarte multe şovăiri şi nostalgii.

Într-o primă fază, noua putere a fost preocupată mai mult de ameliorarea legislaţiei de asigurări sociale preexistentă decât de modificarea ei radicală.

De aceea, se poate afirma că în această primă fază a lipsit reforma în cadrul sistemului de asigurări sociale.

Actele normative de modificare au fost:

• Decretul Lege nr. 70/08.02.1990 – prin care au fost aduse modificări privind regimul pensiilor de vârstă;
• Decretul Lege nr.118/1190 modificat şi republicat – privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonier;
• Legea 42/1990 – pentru cinstirea eroilor-martiri şi acordarea unor drepturi urmaşilor acestora, răniţilor, precum şi luptătorilor pentru victoria Revoluţiei din decembrie 1989;
• Legea 73/1991 – privind stabilirea unor drepturi de asigurări sociale, precum şi de moidificare şi completare a unor reglementări din legislaţia de asigurări sociale şi pensii;
• Legea 1/1991 modificată şi republicată – privind protecţia socială a şomerilor şi reintegrarea lor profesională.

Dispariţia sistemelor private de asigurări sociale neperformante
Datorită greutăţilor de ordin financiar, în perioada de tranziţie se constată dispariţia unor sisteme private de asigurări sociale, prin înglobarea lor în cadrul Sistemului Centralizat de Stat. Astfel:

• Legea nr. 52/1993 a desfiinţat sistemul de asigurări sociale ale Personalului Bisericii Ortodoxe Române;
• Legea nr. 34/1993 a desfiinţat sistemul asigurărilor sociale ale cooperaţiei meşteşugăreşti;
• H.G. nr. 650/1992 a desfiinţat sistemele de asigurări sociale ale membrilor uniunilor de creaţie( scriitori, muzicieni, artişti plastici);

Singurul sistem de asigurări sociale independent care s-a dovedit a fi viabil şi a continuat să funcţioneze a fost cel al avocaţilor.

Reforma în domeniul asigurărilor sociale
Reforma reală a sistemului asigurărilor sociale de stat a pornit odată cu apariţia Legii nr. 19/2000.

Legea a realizat modificarea de substanţă a concepţiei asupra asigurărilor sociale, având puternice valenţe împrumutate de la concepţia distributivă asupra asigurărilor sociale, făcând posibil accesul la sistemul de asigurări sociale tuturor persoanelor producătoare de venituri, fără a se limita ca în trecut doar la titularii contractelor de muncă.

Asigurările sociale de sănătate
Asigurările sociale de sănătate au fost organizate in mod independet prin Legea 145/1997 privind asigurările sociale de sănătate.

Ulterior a apărut OUG 150/2002 – privind asigurarea şi funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate, care abrogat Legea 145/1997.

Reforma în domeniul sanitar a avut ca bază legală Legea nr. 95/2006, care a abrogat printre altele şi OUG 150/2002. Această lege, prin Titlul VII – intitulat „Asigurările Sociale de Sănătate” a redefinit întregul sistem de asigurări sociale de sănătate.

Sistemul de Asigurări Sociale de Sănătate este gestionat de Casa Naţională a Asigurărilor de Sănătate, înfiinţată prin Legea 145/1997